Eram în a treia săptămână de serviciu militar la pichetul de grăniceri Naslavcea. E cotitura aceia unde Nistrul oftează printre stânci, iar diminețile se aprind ca niște cărți poștale uitate pe pervaz. Îndrăgisem locul cu vreo optsprezece ani în urmă, iar acum mi se întorcea în minte precum o fotografie de epocă, cu marginile roase de timp.
După un șir lung de activități, locotenentul Ion Odainic, șeful interimar la acea oră, a apărut în curte pichetului cu pasul lui hotărât și a zis scurt, fără floricele:
— Pauză. La fumuar, băieți.
Fumuarul… o colibă cât două palme, împletită din nuiele și acoperită cu stuf. Atât de uscată, încât într-o zi cu soare o țigară scăpată ar fi putut s-o trimită în neant ca pe o torță. Un adăpost firav, tremurat în vânt.
Dar povestea mea nu e despre colibă. E despre lumină. Despre lumina care trece prin oameni așa cum trece printre frunze și aer.
Am intrat vreo șase soldați în fumuar. Obosiți, prăfuiți, dar veseli. Gheorghe Măriuță, băiat cum rar întâlnești, de prin părțile Călărașului, satul Țîbirica, m-a atins cu cotul și a zis, de parcă mi-ar fi pus o ghicitoare:
— Pelin… ridică palma la soare și vezi dacă poți lăsa razele să-ți scape printre degete.
M-am uitat la el ca la o întrebare fără sfârșit.
— Gheorghe, ce mai este și asta? Ce năzdrăvănii îți mai trec prin cap?
A zâmbit într-un fel anume, așa cum o fac oamenii care știu mai multe decât spun.
— Tu nu știi să prețuiești lumina zilei…
— Și cum s-o prețuiesc? Cu palma ridicată? am îngânat, trăgând din țigară.
Gheorghe fuma rar. Mai mult ne certa:
— Mișcarea, băieți, e viață! Hai, pațani, ridicați-vă, alergați!
Și, lucru neobișnuit pentru vremurile alea, refuza cu încăpățânare să vorbească rusește cu militarii prin contract. Ducea în el o luptă tăcută, ca o sârmă întinsă pe dinăuntru.
A tras un fum lung, de parcă scormonea în căutarea unui adevăr adânc.
— Dumitru… ești gata să auzi o istorie trăită și durută de mine? Despre lumină.
I-am făcut semn din cap. Țigara o strânsesem între dinți, ca și cum m-ar fi ținut pe loc.
— Hai, Măr. Sunt numai urechi.
A clipit lent, ca și cum ar fi deschis o ușă veche în mintea lui.
— Aveam șaisprezece ani, Pelin… Abia îmi luasem buletinul și pașaportul. Era o zi caldă de august când i-am spus mamei: „Mă duc la Moscova să fac bani. Trebuie să plătim datoriile pentru operația ta.”
A tăcut o clipă.
— Era slăbită… dar n-a zis nu. M-a privit doar cu ochii aceia care dor mai tare decât orice palmă.
A continuat, cu glasul scăzut:
— Am plecat de la gara din Bălți. Tu ești de acolo, nu?
— Nu-s de baștină… dar orașul are ceva ce te ține, i-am răspuns.
— Eh… ruina mea era alta, Pelin. Am urcat în trenul Chișinău–Moscova. Atât. Am urcat și-am plecat. Și știi ce-i cel mai trist? Nimeni nu m-a întrebat nimic. Aveam 16 ani și-am trecut hotarul ca un abur, ca și cum eram invizibil.
— Cum? Cine ți-a permis? am întrebat, simțind cum mi se usucă în gură.
— Era 2002. Cu 600 de lei în buzunar am ajuns la Kievskii Vokzal. Și acolo… nimeni nu mă aștepta. Nimeni. Orașul era ca un zid. Frigul te înțepa ca niște ace, iar mulțimea… te înghițea.
În colțul ochiului îi tremura o lacrimă, prinsă în fumul țigării.
— Știam doar câteva cuvinte rusești: „privet, piz**tz, bl*, dobrii vecer, dosvidania, skoliko vremia…”. Cu astea am intrat în junglă.
A urmat o tăcere lungă și grea.
— Și atunci am înțeles că trebuie să muncesc. Altă cale nu aveam.
— Cobor din tren, mergeam pe peron cu mintea plină de întrebări: „Ce să fac? Unde să dorm? Cum mă descurc?” Și, ca la un semn, vine la mine un bărbat. Moldovean de-al nostru.
„Ce faci, băiete? Nu-ți trebuie de lucru?”
— Am zis „Da!” fără să clipesc.
„300 de dolari pe lună. Mâncarea și cazarea sunt din partea noastră.”
„Și ce trebuie să fac?”
„ Vei munci la o fabrică de conserve, la Kaluga.”
— Hai, să mergem! am zis, fără să știu ce mă așteaptă.
— Ne-a adunat pe câțiva și ne-a urcat într-o Gazelă. Geamuri cu perdele trase. Să nu intre lumina.
Gheorghe a privit în gol.
— M-am așezat în spate, m-am uitat o clipă prin țesătura perdelei la oameni, la stradă… și-am adormit. Și n-am crezut vreodată că voi uita lumina zilei pentru un an întreg.
Noi îl tot îndemnam:
— Hai, Măr, zi-i mai repede, că vine santinela!
— În șapte ore am ajuns. Noaptea. Ne-au cazat într-un subsol și ne-au spus că e doar un popas.
„Pațani, luați niște țigări și o vodcă, să sărbătoriți primul loc de muncă.”
Ghena, un băiat din Strășeni de vreun metru nouăzeci a oftat fericit și a deschis geanta: slănină afumată, cârnați de casă, șase litri de vin. Am mâncat haiducește și-am adormit sub un bec chior, din acelea din filme care vestesc primejdia.
— Dimineața, pe la cinci, ne-a trezit un urlet de rus beat:
„Rebiata, vstavati! Rabotati nado!”
Avea armă. A tras de două ori în aer. Atunci am văzut: eram într-un beci, în mijlocul pădurii.
„Gata, am belit-o”, a zis Ghena.
„Davai, maldavane, rabotatiite!”
— Ne-au dus într-un alt subsol. Linie de sortare, ambalare. Sprote, hering, macrou. Schimbam etichete pe conserve expirate. Asta făceam.
Un an de zile n-am ieșit din beci. Ziua o știam după sunetul alarmei. Trei-patru uși de fier, gardieni caucazieni.
— Am încercat să fugim. Ne-au pus la pământ. Au turnat pe noi un lichid galben. Credeam că e benzină și ne ard de vii. Era urină. După asta am mai lucrat patru luni. Număram zilele după alarmă. Peste 500 de alarme, zicea Andrei de la Fălești.
Umezeala ne mânca pielea. La 16 ani am pierdut patru dinți. Mâncam pește și terci cu varză împuțită. Dar în fiecare zi visam s-o văd pe mama în lumina zilei.
Fumuarul era plin de ceață. Soldat Drumea a băgat capul:
— Ce povestești, Măriuță?
— Cum a trăit un an în subsol, i-am spus.
— Băieți, n-a mințit. Ăsta nu-i din cei care spun basme despre cum unii construiesc buncăre la generalii din Moscova.
Gheorghe a tras aer în piept:
— Într-o zi au explodat ușile. Au intrat mascații. Ne-au scos afară. Doamne… era zi. Când am dat ochii cu lumina soarelui, am crezut că orbim. Trei zile întregi până ne-am obișnuit, ca niște oameni scoși din peșteră.
A tăcut o clipă, apoi a spus încet:
— Prețuiți lumina zilei, băieți. Eu am văzut-o din nou… dar pe mama n-am mai văzut-o. Murise după o jumătate de an. N-avea nicio veste de la mine.
Am ridicat palma. Razele îmi scăpau printre degete.
— Doamne, îți mulțumesc că ne dai să vedem lumina zilei…
Articolul Dumitru Pelin || Prețuiți lumina zilei, băieți. Eu am văzut-o din nou, dar pe mama n-am mai văzut-o apare prima dată în NordNews.