Migrația din Moldova e pusă cel mai adesea pe seama cauzelor economice – salarii mici, lipsa locurilor de muncă, căutarea unor oportunități mai bune peste hotare. Pentru o parte dintre oameni însă, decizia de a pleca nu ține doar de greutățile financiare, ci și de dorința de a se simți în siguranță, de a-și putea construi deschis o relație și de a-și face planuri de viitor. Exact acestei fețe a migrației îi este dedicat clipul Centrului de Informații GENDERDOC-M. Într-un interviu pentru NordNews, regizorul și coordonatorul de dezvoltare organizațională Leo Zbancă a vorbit despre ideea din spatele proiectului, despre problema recunoașterii legale a cuplurilor de același sex în Moldova, despre rolul artei în dialogul social și despre motivul pentru care unii oameni sunt nevoiți să-și caute „acasă” dincolo de granițele țării lor.
— De la ce idee a pornit lucrul la acest clip?
— Centrul de Informații GENDERDOC-M pune pe tapet, deja al patrulea an consecutiv, lipsa unui cadru legal pentru căsătoriile între persoane de același sex. Am avut campania „De bună voie și nesiliți de nimeni, ne-am spus «DA»” – exact fraza care se rostește la cununia civilă. Apoi a fost campania „De la noi taxe, de la stat lege”. Anul trecut am derulat campania „Suntem mai mult de 5%, putem aduce un partid în parlament”.
În realitate, toate aceste campanii au spus același lucru: persoanele LGBTQ+ există în țara asta, plătesc taxe, reprezintă o parte semnificativă a societății și trebuie să aibă aceleași drepturi ca toți ceilalți. E o idee foarte simplă, dar, din păcate, apărătorii drepturilor omului sunt nevoiți să repete an de an că toți oamenii trebuie să aibă drepturi egale – nu mai mari, nici mai mici, ci egale. Astăzi, în Moldova, doar cuplurile heterosexuale au dreptul la căsătorie. Or, acest drept contează enorm din multe motive, despre care vom mai vorbi.
Așa că ideea clipului a crescut din continuarea acestui subiect. Anul acesta am vrut să atingem o chestiune care, efectiv, plutește în aer. Auzim întruna că oamenii pleacă din țară. Subiectul ăsta a devenit unul dintre discursurile centrale, politice și sociale. Toată lumea vorbește despre necesitatea de a opri exodul populației, dar rareori se întreabă de ce pleacă oamenii, cu adevărat. Iar când sunt discutate cauzele, de obicei e menționată una singură, deși în realitate sunt mult mai multe. Tocmai de aceea ne-am dorit să arătăm încă un motiv al migrației, prin ochii părinților care rămân fără copiii lor.
— De ce a fost important să arătați migrația nu ca pe o căutare a unui loc de muncă mai bun, ci ca pe o alegere forțată, de dragul siguranței?
— Este o întrebare foarte bună. Adesea spunem că oamenii pleacă din Moldova din motive economice. Și chiar așa este. Siguranța economică e importantă: omul are nevoie de un acoperiș deasupra capului, de hrană, trebuie să se întrețină pe sine și pe copiii săi. Când aceste nevoi de bază sunt acoperite, se simte protejat.
Dar uităm frecvent că siguranța e de mai multe feluri, iar toate sunt la fel de importante. Pe lângă cea economică, există siguranța fizică. Când mergi pe stradă, vrei să fii sigur că n-o să-ți tragă nimeni o sticlă în cap pe la spate. Asta e foarte important, viața noastră e prețioasă. Există și siguranța psihologică. Fiecare om vrea să poată intra într-un loc public, să meargă cu transportul sau pur și simplu să fie printre oameni fără să se lovească de insulte, umilință și agresivitate.
Când vine vorba de migrație, vorbim aproape întotdeauna despre economie, pentru că e ușor de explicat în cifre: aici câștigi cinci mii de lei, iar dincolo – douăzeci și cinci de mii. Dar, dacă stai să te gândești, siguranța fizică și cea psihologică nu sunt mai puțin importante, ba uneori sunt chiar mai importante. Căci banii își pierd rostul când omul se simte amenințat cu viața.
Mi se pare că prea rar vorbim despre faptul că oamenii pleacă nu doar pentru un salariu mai bun, ci și pentru că nu se simt în siguranță. Dacă ne amintim de piramida lui Maslow, nevoile de bază sunt într-adevăr pe primul loc. Fără hrană omul nu poate exista. Dar fără respect, fără stimă de sine, fără certitudinea că ești perceput ca un om întreg, nici o viață normală nu e posibilă. De aceea oamenii pleacă și din acest motiv. Și cred că despre asta nu vorbim îndeajuns.
— Ce este esențial în povestea acestui clip? Ce temă deschide el?
— Ca autor al clipului, întotdeauna consider că privitorul trebuie să vadă lucrarea și să înțeleagă singur despre ce e vorba. De formație sunt regizor de film și cred că ecranul e ca o pânză albă, pe care fiecare om își proiectează propria lume. De aceea, după vizionare, sunt mereu mai curios să-l întreb pe spectator ce anume a simțit și despre ce a fost clipul pentru el personal.
Dacă e să spun ce a fost important pentru mine, în primul rând am vrut să arăt că istoria migrației în Moldova continuă de zeci de ani. În clip sunt prezentate trei povești diferite din trei perioade de timp. Oamenii plecau în anii ’90, au plecat în anii 2010 și continuă să plece și astăzi. M-a interesat întrebarea: ce se schimbă în țara noastră și ce rămâne neschimbat?
Se schimbă condițiile de viață, tehnologia, modurile de comunicare. În anii ’90 era foarte greu să păstrezi legătura cu cei dragi de peste hotare: apelurile internaționale erau scumpe, comunicarea era limitată. Astăzi avem internet, apeluri video și posibilitatea de a vorbi aproape non-stop. Dar, cu toate acestea, când e vorba de persoanele din comunitatea LGBT și de părinții lor, problema comunicării rămâne. Uneori e complicată de circumstanțele sociale. Uneori părinții își acceptă copiii și vor să mențină relația, dar societatea nu-i acceptă. În consecință, copiii rămân peste hotare, iar părinții – aici.
Mi se pare că tema clipului este una universală. În Moldova e aproape imposibil să găsești un om care să nu cunoască pe cineva care a plecat din țară. De aceea povestea asta va fi înțeleasă de majoritatea spectatorilor.
— În clip e multă tăcere și multe lucruri nespuse. Înțeleg că asta s-a făcut pentru ca fiecare privitor să-și poată vedea propriul sens în poveste. Există un moment în care mama care și-a acceptat fiica se retrage să vorbească cu ea într-o altă cameră. În același timp, fiica o invită în vizită, dar ea însăși nu vine acasă. Se întâmplă ca doar unul dintre părinți să știe despre homosexualitatea unei persoane? Cum explicați această secvență?
— Da, astfel de situații sunt destul de frecvente. La Centrul de Informații GENDERDOC-M facem diverse cercetări. Potrivit datelor noastre, dar și rezultatelor studiilor sociologice internaționale, procesul de coming-out decurge de obicei treptat.
Cel mai adesea, primii care află despre orientarea sexuală sau identitatea de gen a unei persoane sunt prietenii apropiați. Apoi – cineva din rude, de pildă un frate sau o soră. Uneori omul se destăinuie mai întâi unui psiholog, unui profesor sau unui coleg în care are încredere. Și abia apoi află mama. Tații, de regulă, sunt ultimii care află. Asta se leagă mult de cultura patriarhală și de faptul că, la noi în țară, mulți bărbați nu sunt capabili să reacționeze potrivit la o asemenea informație. Mulți se tem să nu fie respinși, așa că nu de puține ori apare situația în care mama știe, iar tatăl – nu.
În clipul acesta, las în mod conștient spectatorului dreptul de a decide singur dacă tatăl știe sau nu. Mi se pare că aici e mai important altceva. Există o rudă care a venit la un ceai, iar în fața ei trebuie să corespunzi așteptărilor. Cunoaștem bine această trăsătură a culturii noastre – tendința de a „ține aparențele” în fața rudelor, de a nu vorbi despre problemele de familie și chiar despre bucurii, de teama judecății.
De aceea apare situația în care omul e fericit pe dinăuntru, dar e nevoit să iasă în altă cameră, să vorbească la telefon, să-și adune gândurile, să-și aranjeze hainele și să revină, pentru a juca din nou un anumit rol. În realitate, ar fi mult mai bine dacă oamenii ar putea fi deschiși unii cu alții. Dar atâta timp cât în societate persistă homofobia și transfobia, asta nu e posibil.
E important să înțelegem că și părinții trec, la rândul lor, printr-un fel de coming-out. De fiecare dată sunt nevoiți să decidă dacă pot vorbi despre copilul lor cu o rudă, cu un coleg sau o cunoștință, ori dacă se vor lovi de o reacție negativă. Nimeni nu vrea să fie judecat. Nimeni nu vrea ca propriul copil să fie urât. Toți părinții își doresc fericirea copiilor lor.
— Au existat idei sau secvențe la care ați renunțat pe parcursul filmărilor, ca să nu dramatizați prea mult sau, dimpotrivă, să nu simplificați tema?
— De obicei, scenariul e o construcție foarte precisă. Când ajungem la filmări, extrem de rar renunțăm la scene deja scrise. Asta se întâmplă doar în cazul unor limitări tehnice serioase, de exemplu lipsa de timp. Tot ce vede spectatorul în clip a fost gândit dinainte și aprobat la etapa de scenariu.
Bineînțeles, pe timpul filmărilor au apărut tot felul de dificultăți. De pildă, am o poveste amuzantă: prima scenă a clipului am filmat-o, parcă, pe 8 aprilie, iar în ziua aceea a căzut brusc grindină. În condițiile în care scena trebuia să arate ca una de primăvară-vară. Astfel de nuanțe sunt inevitabile, dar ne-am descurcat și cred că privitorul nici nu-și va da seama.
Fiecare cuvânt, fiecare detaliu și fiecare scenă au fost atent cântărite pentru a obține un anumit efect artistic. Munca principală se face încă din faza de scriere a scenariului. Mai întâi apare o primă variantă a textului, apoi a doua, a treia, a patra. Se creează o mulțime de ciorne, până se găsește forma care pare cea mai exactă. Atunci sunt eliminate scenele de prisos, se limpezesc formulările și se ajustează structura. Când începe procesul de filmare, totul trebuie să fie deja cât se poate de pregătit. Filmările sunt o etapă complicată și costisitoare, așa că nu prea rămâne loc de multă improvizație.
— Ce emoții și ce reacție ați vrut să stârniți la spectatori după vizionarea clipului?
— Îmi dați voie să vă întreb mai întâi pe dumneavoastră? Ați văzut clipul. Ce emoții v-a trezit?
— M-a întristat foarte tare. Probabil pentru că m-am confruntat și eu cu situații asemănătoare. Dar, în același timp, am simțit și căldură.
— Exact asta e reacția pe care am vrut s-o provoc. Mă bucur mult, pentru că acum clipul încă nu e publicat, așa că îl arăt diferitor oameni și le observ reacțiile. Mulți plâng, pe mulți îi cuprinde tristețea.
De ce e importantă pentru mine tocmai emoția asta? Pentru că oamenii percep informația prin sentimente. Când ai doar fapte seci, ele se uită foarte repede. Dacă aș fi ținut pur și simplu o prelegere despre cât de greu le e oamenilor nevoiți să plece din țară din cauza neacceptării, mulți ar fi ascultat și ar fi uitat curând. Unii chiar ar fi spus: „Păi, au plecat și gata.” De aceea, în storytelling, încercăm întotdeauna să îmbinăm informația cu emoția.
Emoția principală a acestui clip este sentimentul de pierdere. În Moldova, aproape fiecare are o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat peste hotare. Este o experiență foarte ușor de înțeles și universală. Da, astăzi poți vorbi la telefon și prin apel video, dar omul tot nu-ți e alături. Și asta e o pierdere.
Când spectatorul intră în contact cu acest sentiment, începe să-i înțeleagă mai bine pe părinții care rămân aici. Iar prin experiența lor – să-i înțeleagă și pe copii. Și să conștientizeze că dreptul la căsătorie nu înseamnă să oferi cuiva privilegii speciale. E vorba de drepturi egale pentru toți. Nu e doar o chestiune de justiție, ci și de posibilitatea oamenilor de a rămâne în țara lor, alături de cei dragi. Vorbim adesea despre valorile familiei, însă în practică nu întotdeauna ne păzim familiile. Ele se destramă atunci când o parte a familiei e nevoită să-și caute siguranța în alt loc.
— Ce înseamnă, în plan concret, lipsa recunoașterii juridice a relațiilor pentru cuplurile de același sex?
— Aș începe cu o altă întrebare: ce drepturi primesc oamenii atunci când se căsătoresc? Foarte adesea nici noi nu ne gândim la asta. Pentru mulți, căsătoria e percepută ca o tradiție culturală. Dar în spatele acestei tradiții stă un întreg set de drepturi legale. Este vorba de dreptul la moștenire, de dreptul la diferite facilități sociale și programe de sprijin pentru familii, de dreptul la proprietate comună, de accesul la anumite instrumente financiare și multe altele.
Deosebit de important este dreptul de a lua decizii legate de sănătatea partenerului. Sunt situații în care o persoană e inconștientă și trebuie luată urgent o decizie medicală. Cine s-o facă? O rudă îndepărtată, care n-a avut niciodată o legătură apropiată cu omul acela, pentru că e homofobă sau transfobă, sau partenerul care a trăit alături de el ani mulți?
Pentru cuplurile de același sex din Moldova, o asemenea alegere e adesea imposibilă. Dacă persoana iubită ajunge la reanimare, partenerul poate să nu fie lăsat să intre la ea. Nu va putea lua decizii legate de tratament. Uneori omul nici măcar nu-și poate lua rămas-bun, în cazul în care celălalt moare. Asta nu mai e doar o problemă juridică. E o chestiune de demnitate umană și de simplu umanism.
Imaginați-vă situația în care persoana iubită moare în spital, iar dumneavoastră nu aveți dreptul s-o vizitați. Sau când, după moartea sa, toate deciziile sunt luate de rude care l-au respins în timpul vieții, iar omul care i-a fost alături ani lungi nu are niciun cuvânt de spus. Este crud.
Vorbim adesea despre valorile tradiționale, despre milă și compasiune. Dar dacă aceste valori sunt cu adevărat importante, atunci ele trebuie să se extindă asupra tuturor oamenilor. Căsătoria e, înainte de toate, o instituție juridică ce protejează oamenii și relațiile lor. Astăzi, persoanele LGBT din Moldova sunt private de posibilitatea de a beneficia de această protecție.
— De ce stârnește încă atâtea controverse și dezbinări în societate tema protecției legale a cuplurilor de același sex?
— Cred că, în mare parte, cauza stă în neînțelegerea a ceea ce se discută cu adevărat. Din păcate, în jurul acestui subiect s-a adunat o cantitate uriașă de mituri și dezinformare. Lucrul se vede mai ales în perioadele campaniilor electorale. Se creează o opoziție: „noi” și „ei”, „de-ai noștri” și „străinii”. Persoanele LGBT sunt prezentate ca ceva îndepărtat și de neînțeles, deși în realitate e vorba de oameni absolut obișnuiți.
Dacă ne oprim și ne gândim, totul se reduce la un lucru foarte simplu: doi oameni se iubesc. Da, pot fi de același sex, dar tot doi oameni sunt, care vor să-și construiască o relație și o familie. Cu ce încalcă asta drepturile cuiva? În jurul acestei probleme apar constant mituri despre o așa-zisă „propagandă” și alte pericole care n-au legătură cu realitatea. Mai mult, dacă orientarea sexuală s-ar forma exclusiv sub influența mediului, atunci toți am fi de mult exclusiv heterosexuali, pentru că exact acest model de relație domină în societate.
Dar logica e adesea neputincioasă acolo unde acționează frica. Frica e una dintre cele mai puternice emoții omenești. Tocmai de aceea asemenea manipulări funcționează. Controversele pe această temă continuă pentru că anumite forțe politice le alimentează periodic cu informații false și întrețin artificial tensiunea.
În același timp, dacă privim căsătoria din punct de vedere juridic, ea e doar un contract între oameni. Când cineva face la notar o donație sau un alt act juridic, societatea nu se adună să discute dacă are sau nu dreptul s-o facă. Dar, nu se știe de ce, în cazul căsătoriei, mulți consideră că e normal să se amestece în viața personală a altora.
Mi se pare că e mult mai important să ne întrebăm de ce atâta atenție publică e concentrată tocmai pe acest subiect, în condițiile în care există alte probleme grave: violența față de femei, protecția copiilor, sărăcia, accesul la educație și multe altele. Așa că merită să reflectăm nu doar asupra temei în sine, ci și asupra faptului: cui îi convine să țină constant atenția publică fixată pe ea?
— De ce se vorbește mult mai rar despre migrația legată de lipsa drepturilor sau de lipsa sentimentului de siguranță decât despre migrația din motive economice?
— Cred că asta ține de experiența noastră istorică. Să nu uităm că am ieșit dintr-un sistem sovietic în care colectivul era pus întotdeauna deasupra individului. De la om se aștepta să fie o parte a masei generale, să îndeplinească sarcinile trasate și să meargă spre un viitor comun. Sentimentele personale, nevoile și reprezentările despre fericire rămâneau pe planul doi.
Astăzi ne numim stat democratic, dar obișnuința de a ne respecta propria demnitate și demnitatea celuilalt încă n-a devenit pe deplin parte a culturii publice. Dacă privim mai larg, la noi încă există o problemă a respectului – atât față de sine, cât și față de cei din jur. Se vede și în viața de zi cu zi: în transportul public, la cozi, în comunicarea obișnuită.
Despre bani e mai ușor să vorbești. Venitul poate fi calculat, comparat, măsurat. Mult mai greu e să vorbești despre demnitate, despre bunăstarea psihologică sau despre siguranță. Încă n-am deprins obiceiul de a considera aceste lucruri drept componente fundamentale ale calității vieții.
De pildă, un bărbat, de regulă, merge seara pe stradă și se simte relativ liniștit. O femeie e adesea nevoită să se gândească la propria siguranță. O persoană LGBT poate resimți un nivel și mai ridicat de anxietate. Oare n-ar trebui ca toți oamenii să se simtă la fel de protejați? Iată că tocmai despre asta e vorba când discutăm de egalitatea drepturilor și de demnitatea umană. Despre faptul că fiecare om e la fel de important pentru societate și pentru stat.
Când vorbim despre migrație, trebuie să ținem minte: principala valoare a Moldovei sunt oamenii. Nu avem resurse naturale uriașe care să poată înlocui potențialul uman. De aceea, fiecare pierdere a unei persoane pentru țară e o pierdere serioasă. Dar ca să putem discuta aceste probleme, încă mai avem de învățat să vorbim despre demnitate, respect și siguranță la fel de firesc cum vorbim despre salarii și prețuri.
— Ce pierde țara când oamenii pleacă nu din cauza locurilor de muncă, ci pentru că nu se simt în siguranță și protejați acasă?
— În primul rând, țara pierde oameni. Pierde specialiști, profesioniști, antreprenori, cetățeni activi – pe cei care ar fi putut trăi aici, să muncească, să creeze locuri de muncă, să plătească taxe și să dezvolte societatea. Vorbim întruna de lipsa cadrelor, lipsa banilor, lipsa resurselor. Dar toate astea sunt direct legate de oameni. Moldova nu e o țară care poate exista exclusiv pe seama resurselor naturale. Principalul nostru capital e potențialul uman. Așa că fiecare om nevoit să plece e o pierdere serioasă pentru stat. Mi se pare că trebuie să învățăm să-i prețuim pe oameni mult mai mult decât o facem astăzi.
— Cât de răspândite sunt poveștile în care oamenii vor să-și întemeieze o familie în Moldova, dar sunt nevoiți să caute protecție peste hotare?
— Astfel de povești sunt foarte frecvente. În primul rând, mulți oameni pleacă pentru că nu se simt în siguranță. În al doilea rând, vor să aibă posibilitatea de a-și întemeia o familie și de a obține protecție juridică pentru relația lor. Știm o mulțime de cazuri în care oamenii se mută peste hotare, se căsătoresc acolo, își construiesc o viață și rămân să trăiască în altă țară. Exact această situație am arătat-o în clip. Părinții rămân în Moldova, copiii trăiesc peste graniță. Ei pot să-și invite părinții în vizită, să mențină relația, dar nu mai plănuiesc să se întoarcă acasă cu traiul.
Drept urmare, părinții rămân aici singuri. Dacă e să vorbim de observațiile noastre, printre persoanele LGBT procentul celor care au plecat deja sau iau serios în calcul emigrarea e foarte mare. O statistică exactă e greu de dat, dar poate fi vorba de majoritate. E important de înțeles că nu toți își pot permite un asemenea pas. Dacă fiecare ar avea această posibilitate, amploarea migrației ar putea fi și mai mare. Oamenii rareori își doresc să-și părăsească țara pur și simplu. Una e să pleci temporar la muncă și să te întorci, și cu totul altceva e să alegi conștient să trăiești în altă țară doar pentru că acolo te poți simți în siguranță și ești protejat de lege. Exact asta e una dintre cele mai dureroase laturi ale problemei.
— Cum influențează omul nevoia de a ascunde, de a explica sau de a demonstra constant propria relație?
— Aici voi răspunde din postura de psiholog de formație. Astăzi se știe deja foarte bine cât de distructiv acționează asupra omului stresul cronic. Afectează negativ sistemul cardiovascular, starea psihică și sănătatea în general.
Când un om e nevoit să-și ascundă permanent viața personală, nu poate vorbi deschis despre partener, schimbă pronumele sau evită discuțiile despre familie la serviciu, trăiește, de fapt, într-o stare continuă de tensiune. Cealaltă variantă e să fii deschis, dar să te lovești constant de judecată, discriminare, agresivitate și ură. Ambele variante solicită resurse emoționale uriașe. O asemenea viață e grea psihologic, fizic și emoțional. Sincer, nu i-aș dori nimănui așa ceva. Omul n-ar trebui să trăiască într-o frică permanentă sau în nevoia de a se ascunde pe sine însuși.
— Ce înseamnă noțiunea de „acasă” pentru un om care nu se simte protejat în propria țară?
— Dacă e să vorbim despre comunitatea LGBTQ+, din păcate statisticile arată o imagine destul de alarmantă. Potrivit ultimului raport al Centrului Parteneriat pentru Dezvoltare, tocmai față de persoanele LGBT din Moldova se păstrează cea mai mare distanță socială dintre toate grupurile sociale. De exemplu, majoritatea celor chestionați nu sunt pregătiți să-și vadă o rudă făcând parte din categoria LGBT.
În esență, asta înseamnă că mulți oameni, după ce își conștientizează orientarea sexuală sau identitatea de gen, riscă să se lovească de neacceptare chiar din partea celor mai apropiați oameni. Foarte adesea, omul pierde sentimentul de „acasă” încă înainte de a părăsi țara. Tocmai de aceea capătă o mare importanță grupurile de sprijin și comunitățile unde omul poate întâlni înțelegere și acceptare. La Centrul de Informații GENDERDOC-M încercăm să-i ajutăm pe oameni să-și găsească un asemenea mediu. Din păcate, printre reprezentanții comunității noastre se întâlnesc și cazuri de suicid, așa că existența unui mediu sigur și primitor are o însemnătate uriașă. De aceea, pentru multe persoane LGBT, „acasă” nu sunt pereții sau un loc anume, ci oamenii care îi acceptă așa cum sunt.
— Poate arta să ajute la a vedea în această temă, înainte de toate, omul, și nu o dispută politică sau ideologică?
— Cred că da. Ați spus că după vizionarea clipului ați simțit tristețe. Cel mai probabil, povestea asta o să vă rămână în minte o vreme. Exact în asta stă forța artei. Ea e capabilă să sădească în om o mică sămânță de empatie și să ofere posibilitatea de a privi altfel experiența celuilalt.
Am studiat regia de film tocmai pentru că cred: arta poate schimba oamenii și societatea. De foarte multe ori, povestea personală a altuia o putem înțelege cu adevărat doar atunci când o trăim emoțional. Prin film, literatură, teatru sau muzică începem să vedem nu o problemă abstractă, ci un om concret. Mi se pare că în acest clip fiecare se poate recunoaște pe sine. Un părinte al cărui copil trăiește peste hotare. Un om care a plecat deja. Sau unul care abia se gândește să plece și suferă din cauza despărțirii de cei dragi. Dacă după vizionare apar compasiunea, înțelegerea și respectul față de experiența celuilalt, atunci arta și-a îndeplinit menirea.
— Și ultima întrebare. Ce rezultat sau ce reacție publică la acest clip ar fi, pentru dumneavoastră, cel mai important rezumat?
— Pentru mine, cel mai important rezultat ar fi schimbarea. Mi-aș dori ca oamenii să vadă acest clip, să-l simtă și să-și pună o întrebare simplă: vreau ca propriul meu copil să simtă vreodată că nu are loc în țara lui? Dacă un om înțelege că fiul sau fiica sa s-ar putea afla într-o asemenea situație, poate că merită să se gândească nu la cum să schimbe acea persoană, ci la cum să facă societatea mai blândă și mai deschisă, pentru că societatea suntem fiecare dintre noi.
Mi se pare că schimbările încep cu un pas foarte simplu – conștientizarea faptului că drepturile altor oameni nu amenință cu nimic propriile noastre drepturi. Dacă perechile de același sex vor avea posibilitatea să se căsătorească și să-și întemeieze familii în Moldova, asta nu va distruge familia nimănui. Dimpotrivă, va permite mai multor oameni să rămână aici, să-și construiască viața aici, să muncească aici și să-și lege viitorul de această țară. Asta întărește societatea, întărește economia și ajută la păstrarea potențialului uman al țării. Multe dintre temerile care există în jurul acestui subiect n-au nicio legătură cu realitatea. Realitatea e mult mai simplă: e vorba despre oameni care vor să trăiască demn, să iubească și să se simtă în siguranță, exact ca toți ceilalți.
Articolul <span class=”badge-status” style=”background: #ff1813;”>VIDEO</span> De ce pleacă oamenii din Moldova: Leo Zbancă despre clipul GENDERDOC-M apare prima dată în NordNews.