Au învățat să spună „Bună ziua”, „Mulțumesc” și „Poftă bună”. Și-au găsit locuri de muncă, copiii merg la școală, iar unii s-au înscris la cursuri gratuite de limba română. După patru ani în Republica Moldova, mii de refugiați ucraineni spun că se simt în siguranță aici. Dar aproape fiecare dintre ei spun același lucru: „Vrem să ne întoarcem acasă”.
Limba română le-a dat bătăi de cap la început. Sunete necunoscute, emoția de a nu fi înțeles. Astăzi însă, unii deja conversează. Alții glumesc că „vorbesc puțin română și bine rusă”.
„Ei bine, iată un exemplu care arată cum se poate învăța limba română la Bălți: mă apropii de o bunicuță, care vinde pere pe strada Dostoievski, unde avem un fel de piață improvizată pe bănci. Mă apropii de ea, mă simt foarte deștept căci știu româna, știu deja multe, și o întreb: „Cât costă perele dumneavoastră”. Voiam să aflu cât costă perele, iar ea îmi răspunde în rusă că 14 lei. Aici s-a terminat studierea limbii române.” – Serghei Seliutin, refugiat din regiunea Odesa.
„O dată cu invazia Rusiei în Ucraina am avut parte aici, la Universitatea de Stat „Aleccu Ruso” din Bălți, de diverse cursuri de limba română pentru refugiații ucraineni. Punem accent pe dialoguri, descrierea imaginilor, răspunsuri la întrebări, simulăm situații de zi cu zi. pentru ca finalitatea acestui curs să fie, bineînțeles, înțelegerea textelor orale și scrise, dar și producerea textelor orale și scrise.” – asist. univ. Violina Dănilă, șefa Centrului de Limbi, Traducere și Consultanță, USARB.
Integrarea a însemnat mai mult decât limbă. A însemnat muncă, sprijin din partea ONG-urilor, protecție temporară prelungită până în 2027 și o comunitate care i-a primit fără ostilitate.
„Știți, este ca și cum ar fi țara mea [n.r. Moldova]. M-am obișnuit deja aici. M-am obișnuit cu oamenii, sunt oameni foarte buni. Știți, sunt aici de patru ani, nu de o zi. Niciun moldovean nu m-a jignit vreodată. Întotdeauna e bine. Nimeni nu a spus că ați venit aici sau ceva de genul ăsta. Nu, atitudinea e foarte bună, foarte bună.” – Raisa Rîndina, refugiată din regiunea Donețk.
„Dacă aș fi mai tânără, aș cunoaște [n.r. limba] deja sută la sută. Dar vârsta mă cam pune în dificultate. Știu doar… „Bună ziua”, „Bună dimineața”, „Bună seara”, „Mulțumesc”, „Vă rog”, „Poftă bună”, astfel de cuvinte. Dar nu încerc să învăț, pur și simplu mi-au rămas în memorie. Problema este că aici toată lumea vorbește în limba rusă. Dacă ar vorbi în limba română, probabil că aș fi învățat mai multe.” – Raisa Subota, refugiată din Harkov.
Și totuși, pentru mulți, Moldova rămâne un adăpost temporar. Soți, frați și fii sunt încă pe front.
„Am venit aici [n.r. în Moldova], au venit mama mea, fiica mea, iar eu eram însărcinată. În ciuda tuturor lucrurilor, m-am întors în Ucraina, pentru că acolo rămăsese fratele meu mai mare, care acum este la război, și acolo mai rămăsese soțul meu. M-am dus la soțul meu și am născut fetița în Ucraina. Mi-era foarte frică. Nu știu, atunci mă gândeam că fiica mea și părinții mei vor fi în siguranță în Moldova, iar eu trebuia să fiu alături de fratele și soțul meu.” – Irina Khalaim, refugiată din regiunea Kiev.
Unii s-au întors pentru familie. Alții trăiesc cu valiza pregătită.
24 februarie 2022. Cozi kilometrice la granița moldovenească. Mame cu copii în brațe, oameni care credeau că pleacă pentru o lună.
„Acum nu mai există orașul meu. Știu asta pentru că am văzut fotografii. Orașul a fost complet șters de pe fața pământului. Nu mai există, casa mea nu mai există, totul a dispărut. Când am venit aici, în Moldova, m-am gândit că poate voi sta o lună sau două, nici măcar nu mi-am luat haine. Am luat doar câteva haine de schimb, gândindu-mă că voi sta o lună sau două și apoi mă voi întoarce. Cine ar fi crezut că se va întâmpla așa ceva? Că nu va mai exista nici orașul, nici casa, nu va mai exista nimic, și că la 75 de ani voi ajunge un om al străzii.”– Raisa Rîndina, refugiată din regiunea Donețk.
„În a cincea zi am avut o coloană de evacuare. Ni s-a dat un coridor verde. Am ajuns la timp. A ajuns fiica mea și, din păcate, doar eu. Mama nu a avut loc și a trebuit să aștepte câteva zile mai târziu. În acel moment, mi-era teamă mai ales pentru viața copilului meu, pentru că, când am plecat, am ieșit pe șoseaua Zhytomyr și, practic, după cinci minute, coloana noastră, mașinile, au început să fie atinse de focuri de armă.” – Irina Khalaim, refugiată din regiunea Kiev.
„Când au fost focurile de armă, ușa mașinii noastre s-a blocat și nu am putut să o deschidem. Atunci am fost foarte emoționată, dar apoi oamenii de acolo ne-au ajutat și au deschis-o.” – Valeriia Kovalchuk, refugiată din regiunea Kiev.
– Ce nu veți uita niciodată?
– Probabil că acestea sunt primele zile în care stăm în subsoluri… Scuzați-mă, vă rog. Totul este în regulă. Este o durere în suflet. Probabil că va rămâne mult timp. Dar… Mulțumim, ne-au primit bine [n.r. în R. Moldova].” – Valentina Khalaim, refugiată din regiunea Kiev.
Au lăsat în urmă case, orașe, vieți. Unii păstrează și astăzi bucăți dintr-un steag rupt în 2014, începutul unui război care nu s-a oprit niciodată pentru estul Ucrainei.
„Uitați-vă, vedeți ce bucată de steag este ruptă, toată tăiată. Asta s-a întâmplat în aprilie 2014, când a început războiul. La noi, în regiunile Luhansk și Donețk, războiul nu a început în 2022, ci în 2014. Este o parte din mine. O parte din Ucraina mea. Au venit niște tipi, nu știu cine erau, poate ruși, poate ai noștri [n.r. ucraineni], nu pot să-mi dau seama. Au smuls steagul ăsta și au început să-l taie cu cuțitul și să-l calce în picioare cu bocancii. El este încă în mazut, vedeți, așa l-au tăiat. Am luat o bucată din steagul acesta. El a vrut, un tip puternic, a vrut să mi-l ia din mâini. M-am gândit că mai bine îmi rupe mâinile decât să-mi ia steagul. Astfel, flagul stă în portofelul meu de 12 ani.” – Raisa Rîndina, refugiată din regiunea Donețk.
Au scăpat de bombe, dar nu și de frică. Orice sunet puternic amintește de rachete. Somnul vine greu. Războiul nu s-a oprit la graniță, a rămas în suflet.
„Înțelegeți, reacționez foarte prost la toate sunetele. Primele două zile [n.r. când am venit în Moldova], ca să înțelegeți, mi s-au părut niște explozii, nu înțeleg ce, dar erau covoarele din biserică, care erau bătute. Înțelegeți, aici orice sunet îl percepi imediat cu această tentă [n.r. de bombardamente]. Am fost la Harkov, trebuia să-mi schimb pașaportul. Apoi mă întorc de acolo, ora trei de noapte, mă trezesc, aud că undeva sunt explozii. Apoi mă gândesc: „Stai, sunt în Moldova.” Înțelegeți? Toate acestea au rămas, nu au dispărut nicăieri. Mi-e frică în încăperi, mi se pare că va cădea tavanul. Deci, toate acestea au rămas și nu au dispărut nicăieri. Dorm foarte prost, dorm doar cu somnifere.” – Raisa Subota, refugiată din Harkov.
În patru ani, peste două milioane de ucraineni au trecut prin Republica Moldova. Aproape 140 de mii au rămas. Doar în nordul țării, peste 11 mii beneficiază de protecție temporară.
„Ceea ce a câștigat Ucraina este o identitate națională și mai puternică, o coeziune ca națiune în fața provocărilor externe, în fața unui inamic foarte agresiv, puternic și viclean. Ucrainenii nu s-au lăsat învinși, nu au renunțat, continuă lupta, continuă să apere nu numai Ucraina, ci și întreaga Europă, întreaga lume democratică și națiunea s-a unit cu adevărat și a simțit că suntem de neînvins.” – Vladimir Serghienco, consulul Ucrainei la Bălți.
Războiul a consolidat identitatea ucraineană. Dar a legat și mai strâns destinele Chișinăului și Kievului.
De patru ani, ucrainenii din Moldova trăiesc între două lumi: una care le-a oferit adăpost și alta care îi așteaptă acasă. Nu visează la răzbunare. Nu visează la victorii grandioase. Visează la un singur lucru: pacea.
„Doar un singur vis, ca acest război să se termine cu adevărat, ca poporul nostru și copiii noștri să nu mai sufere.” – Irina Khalaim, refugiată din regiunea Kiev.
Articolul <span class=”badge-status” style=”background: #ff1813;”>VIDEO</span> Integrați în Moldova, cu inima acasă, în Ucraina apare prima dată în NordNews.